Continuarea primei părți, publicată aici: Despre consiliere și psihoterapie – partea I
Ședințele de terapie durează, de regulă, între 50 și 60 de minute pentru terapiile individuale, iar în cazul terapiei de cuplu și familie între 90 si 100 de minute. Un semnal sonor al unui ceas sau cronometru ne va anunța cînd mai sînt 10 sau 5 minute din ședință ca să ne putem pregăti de final. Nu există niciun cîștig dacă stăm în ședință după expirarea timpului. Eu aș fi neliniștită pentru că următorul client nu poate intra la timp, clientul se va grăbi să spună repede niște lucruri care nu vor ajunge în formatul corect acolo unde trebuie să ajungă și vor fi percepute, cel mai probabil, distorsionat.

Nu există un tipar pe care psihoterapeutul să-l abordeze în fiecare primă ședință, dar foarte probabil va dori să știe cine ești și de ce ai venit la el. Fiecare terapeut are stilul lui de a obține aceste informații. Unii aplică chestionare clienților pentru a afla informații despre ei. Modalitatea prin care eu mă informez este printr-un scurt interviu liber, adaptat de la persoană la persoană. Asta înseamna că stăm de vorbă. De altfel, cam asta vom face pe tot parcursul terapiei, cu mici excepții cum ar fi exercițiile de relaxare sau alte tehnici care includ exerciții de respirație, meditație, imagerie dirijată atunci cînd consider oportună utilizarea acestora.

Se poate ca discuția să atingă teme care, aparent, nu au o relevanță pentru problema cu care a venit clientul, cum ar fi întîmplările din copilărie, detalii despre părinți, bunici, locurile unde au copilărit etc. Există întotdeauna un motiv pentru care discuția este condusă în acel sens, pentru că discuțiile sînt structurate și direcționate spre ce consider că are relevanță pentru cazul clientului.
Curiozitatea este una dintre uneltele cu care terapeutul explorează prezentul sau trecutul clientului (cîteodata și viitorul), aceasta fiind una dintre marile diferențe față de discuțiile cu prietenii sau rudele. Psihologul nu trebuie să fie “politicos” în sensul clasic al cuvîntului, să nu întrebe ceva pentru că clientul se poate supăra sau îl scoate din zona lui de confort. O să fiți directionați în discuție spre zonele “umbroase” unde ați intrat probabil de foarte putine ori și ați uitat că le aveți. Psihologul nu e o “pernă calduță” cu care să vă simțiți confortabil tot timpul ședinței. Se poate să atingă zone dureroase, despre care nu vreți să vorbiți atunci. E alegerea voastră dacă vreți să spuneți totul dintr-o dată sau vă trebuie timp s-o faceti. Există și o tendință de economie a timpului în ședinte, se poate ca una dintre zonele spre care ne-am îndreptat să consider că nu este, deocamdată, relevantă pentru demersul terapeutic și să o abandonăm mai repede, dar cu siguranță că dacă acolo ”e ceva”, vom reveni mai devreme sau mai tîrziu la acel subiect. Ca să poți fi ajutat cît mai eficient, e nevoie să fii sincer, confidențialitatea actului psihologic fiind protejată prin lege.

Va urma…